Rătăcirea pe drumuri cunoscute nu mai este privită doar ca efect al neatenției, al stresului sau al dependenței de GPS. Cercetătorii descriu tot mai clar o afecțiune distinctă, numită dezorientare topografică de dezvoltare, care include și o formă denumită „atopie”. În acest caz, pacientul poate recunoaște repere izolate, dar nu reușește să le organizeze într-o hartă coerentă a locului.
Tulburarea afectează până la una din 30 de persoane, conform datelor publicate, ceea ce o plasează dincolo de categoria afecțiunilor rare. Multe situații rămân fără diagnostic, pentru că din exterior par episoade obișnuite de confuzie. Persoana afectată se pierde des chiar și pe traseul zilnic, dacă apare o abatere minoră. Un drum închis sau o intersecție ratată îi pot bloca localizarea și continuarea drumului. În aceste condiții, o simplă ieșire din casă poate ajunge să depindă de un însoțitor sau de navigația prin satelit.
Diagnosticul corect schimbă și felul în care este privit pacientul în familie. Etichetele legate de lene sau lipsă de interes pot fi înlăturate atunci când problema este înțeleasă ca afecțiune reală. Dezorientarea topografică de dezvoltare nu este degenerativă, iar capacitatea de orientare poate fi îmbunătățită prin exerciții specifice.
În forma numită atopie, pacientul nu dezvoltă o hartă cognitivă a spațiului. El recunoaște o clădire, un colț de stradă sau un magazin, dar nu poate lega aceste puncte pentru a înțelege unde se află și în ce direcție trebuie să meargă. Un participant la studiu a descris această experiență astfel: „Sunt mereu într-un singur loc în mintea mea și nu pot să-mi imaginez cum arată mediul din jur.” Potrivit Lyla, acest tip de manifestare i-a determinat pe cercetători să analizeze clinic episoade considerate înainte simple dificultăți de navigare.
Deocamdată nu există teste standardizate de diagnostic și nici o diferențiere clară a simptomelor între copii și adulți. Totuși, un criteriu apare constant în datele disponibile: rătăcirea repetată pe trasee familiare, pornită de la o modificare minoră a rutei, reprezintă un simptom medical, nu doar un moment trecător de neatenție.
Tehnologia oferă ajutor imediat, dar folosirea frecventă a aplicațiilor de navigație accelerează declinul abilităților de orientare. Fenomenul a fost confirmat de o cercetare desfășurată pe parcursul a trei ani. Renunțarea completă la GPS nu este realistă, însă dependența totală suprimă orientarea naturală. În cazul persoanelor cu deficiențe topografice, tehnologia aduce siguranță pe termen scurt, dar preia o sarcină cognitivă pe care creierul are nevoie să o exerseze.
Cercetătorii testează acum un program virtual de șase săptămâni pentru persoane cu atopie, creat pentru antrenarea orientării. Costurile și disponibilitatea publică a programului nu au fost publicate. În același timp, specialiștii avertizează că renunțarea la orientarea naturală din cauza dependenței de GPS afectează capacitățile cognitive generale. Scăderea activității neuronale implicate în navigare influențează direct felul în care creierul cartografiază și folosește spațiul din jur. Pentru un pacient cu DTD, o intersecție ratată pe un drum familiar poate fi un semnal clar al afecțiunii.
