O intervenție de care copilul nu are nevoie poate ocupa timpul rezervat jocului și poate influența felul în care acesta se vede pe sine. Neuropsihologul clinician Katie S. Davis, specialistă în dezvoltarea copilului, îi îndeamnă pe părinți să pornească de la nevoile lui atunci când caută soluții pentru dificultățile întâmpinate.
„Cumva, să fii bine nu mai este suficient, nu-i așa? Fie suntem excelenți, inclusiv copiii noștri, fie eșuăm. Aproape că nu mai există nimic între aceste două variante, iar să fii pur și simplu bine a devenit inacceptabil”, a declarat Katie S. Davis, neuropsiholog clinician și specialistă în dezvoltarea copilului, în interviu pentru CNN.
În cartea „Actually, You’re Fine”, ea examinează ideea că fiecare copil ar trebui să fie excepțional. Îngrijorarea sa privește comportamentele dificile care apar în limitele dezvoltării obișnuite, dar pe care adulții pot ajunge să le interpreteze ca tulburări.
Ajutorul necesar pornește de la dificultățile reale
Un diagnostic poate explica probleme pe care familia încearcă de mult să le înțeleagă. Poate permite accesul la terapie sau la susținere în mediul școlar, iar copilul poate simți că dificultățile sale sunt recunoscute.
Davis își delimitează astfel observațiile despre interpretarea comportamentelor: „Cercetarea și activitatea mea clinică sunt concentrate în întregime asupra tulburărilor de neurodezvoltare: cum apar, de ce apar și cum îi sprijinim pe copiii care le au. Întreaga mea carieră se bazează pe existența acestor tulburări și, cu siguranță, consider că sunt reale”, a explicat specialista.
Ea recunoaște că numărul mai mare de diagnostice de ADHD, autism și tulburări de învățare are, în parte, următoarele explicații:
- Copiii care au aceste dificultăți sunt identificați mai bine.
- Există mai multă informare despre aceste tulburări.
- Stigmatizarea s-a redus.
Rezervele sale privesc situațiile în care, în opinia ei, distincția dintre o particularitate a copilului și o tulburare devine neclară.
Intervențiile ocupă timp și pot influența încrederea copilului
Înaintea unei intervenții inutile, Davis propune luarea în calcul a activităților la care copilul ar renunța pentru a participa la ședințe. Fotbalul, o tabără sau întâlnirile de joacă cu prietenii pot pierde locul din program în favoarea terapiei de care acesta nu are nevoie.
Specialista atrage atenția și asupra mesajului pe care îl poate înțelege copilul din încercările repetate ale adulților de a-l corecta. El ar putea ajunge să creadă că are ceva în neregulă sau că diagnosticul îi fixează limitele.
Privind efectele acestei percepții, Davis a formulat întrebarea: „Ce va însemna acest lucru pentru imaginea lui despre sine și pentru încrederea în capacitatea de a-și influența viitorul și de a-și atinge obiectivele?”.
Comparațiile pot transforma grija într-o căutare continuă de soluții
Părinții își doresc să îi ferească de suferință, să nu îi vadă rămânând în urmă și să le ofere oportunități pe care ei nu le-au avut. De aici poate porni îndoiala că ajutorul oferit nu este suficient.
Un coleg cu rezultate mai bune, o recomandare găsită online sau un obstacol la școală pot intensifica această neliniște. Alimentația, rezultatele școlare, comportamentul și relațiile de prietenie ajung astfel să fie privite ca lucruri care cer mereu îmbunătățiri. Răspunsul imediat poate fi o discuție cu profesorul ori căutarea unui specialist, în locul unei perioade de observație.
Davis descrie și teama că o singură alegere va determina întregul viitor al copilului: o școală considerată nepotrivită ar conduce la o universitate mai slabă, apoi la perspective profesionale și la o viață mai grele. Ea apreciază că acest scenariu este exagerat, dar înțelege de ce familiile îl cred, mai ales când se compară cu viețile aparent bine organizate ale altora de pe internet.
Recomandările contradictorii ale experților în parenting adaugă presiune. Davis critică interesul financiar al unora dintre cei care comercializează soluții și întrețin îndoiala părinților față de propriile decizii.
Despre efectul cumulat al acestor mesaje, ea a adăugat: „Totul alimentează nesiguranța și îndoiala de sine. Este greu să nu te gândești că, dacă ai face lucrurile altfel, ai avea copii care ar fi mai mult decât bine. Ai avea un copil excepțional”.
În propria familie, Davis a ales observația împreună cu medicul
Fiul specialistei are aproape trei ani și calcă având vârfurile orientate către interior. Este, în rest, activ. Pediatrul apreciază că mersul se va corecta probabil odată cu creșterea.
Familia ar putea opta pentru intervenție timpurie, dar a ales deocamdată să urmărească evoluția alături de medic. Pentru situația lor actuală, Davis consideră mai potrivită această variantă.
Despre disconfortul care însoțește alegerea, specialista a spus: „Ambele sunt posibile, nu-i așa? Iar eu trebuie să trăiesc cu disconfortul de a ști asta. Poate că totul va fi bine. Sau poate că nu va fi perfect”.
