Ion Țiriac a făcut din nou spectacol. La 86 de ani, miliardarul român a dezvăluit un plan de afaceri absolut fabulos în cadrul unui podcast găzduit de fostul tenismen Feliciano Lopez, propunând o investiție de un miliard de euro pentru a revoluționa tenisul italian.
Planul fabulos pentru Italia
Privind spre explozia tenisului din peninsulă, dominat acum de liderul mondial Jannik Sinner, Țiriac are o viziune clară. Una pe care ar pune-o imediat în aplicare dacă ar avea o altă vârstă. El a detaliat exact ce i-ar spune premierului italian Giorgia Meloni.
„Eu, dacă aș fi italian sau aș avea 50 de ani mai puțin, aș merge mâine la doamna Meloni, primul ministru, și i-aș spune: «Doamnă, am nevoie de un miliard și semnez acum, pe loc, că în 8 ani ți-i returnez. Fac trei stadioane, de 20.000, 15.000, 10.000, și alte 20 de terenuri în altă parte fiindcă Foro Italico este pre istoric, nu se poate atinge»”.
Jucătorul cu zero talent și banii de la Wimbledon
E drept că tranziția spre antrenorat i-a adus alte satisfacții profesionale. Colaborarea cu argentinianul Guillermo Vilas (ajuns acum la 73 de ani și cvadruplu campion de Grand Slam) a durat mai bine de un deceniu, iar Țiriac are o părere tranșantă despre fostul său elev. „Am început full time să-l antrenez pe Vilas, au fost 11 ani. Pentru mine Vilas a fost cel mai mare jucător din toate timpurile”.
La auzul acestor cuvinte, Feliciano Lopez a rămas surprins, însă explicația românului a venit tăios. „Pentru cineva care avea zero talent, 8 ore de antrenament în fiecare zi… Îmi scot pălăria, este ceva senzațional”. Spaniolul a insistat: „Dacă nu avea talent, ceva totuși avea, nu?”. Iar răspunsul a fost la fel de direct: „Puterea de a munci, dorința, inima și si capul. Pe unul ca Vilas îl poți compara cu Muster, un alt muncitor pe teren”.
Când vine vorba de banii din circuitul actual, lucrurile stau puțin diferit. Într-un dialog spumos din podcastul „Feli’s Room”, miliardarul a oferit detalii neștiute, relatează Dolcesport. Țiriac nu este de acord cu sistemul modern de premiere. „Premiile au crescut, dar nu atât de mult. Jucătorii au dreptate, dar eu spun că are dreptate câștigătorul. Să câștigi 100.000 de lire sterline pierzând în primul tur nu mi se pare justificat. «Da, mi-am sacrificat viața, am ajuns la Wimbledon», bravo, dar în prima zi de luni la Wimbledon sunt 128 de jucători în aceeași linie. Câștigă, câștigă Wimbledonul și ia atunci nu 5, ci 10 milioane”.
Marea dezamăgire care i-a încheiat cariera
Retragerea din activitatea de jucător a venit pe fondul unei frustrări imense, la doar 33 de ani. „În 1972 am jucat ultima finală de Cupa Davis și mi-am zis: «Mi-ajunge, nu mai pot la 33 de ani» și m-am dedicat exclusiv antrenoratului”.
De ce tocmai atunci? V-ați gândit vreodată la presiunea uriașă a acelor meciuri?
„Din cauza unei mari deziluzii, trei ani am jucat finala Cupei Davis cu Năstase care era acolo, la numărul 1 în lume, și nu am câștigat-o. Pentru mine era o chestiune importantă, iar la 33 de ani nu te mai recuperezi ca la 23. Noi jucam mult tenis, tenisul era la jumătate din viteza de azi, dar timpul petrecut pe teren, alergând, era probabil mult mai mare”.
Cum a ajuns la tenis dintr-o întâmplare
Până la urmă, întreaga sa carieră în sportul alb a început dintr-un accident. „Eu am început tenisul când alții deja se lăsau de jucat. Am pus mâna pentru prima dată în viața mea pe o rachetă cu trei zile înainte să împlinesc 15 ani”, a dezvăluit românul. Înainte de asta, excela în alte sporturi. „Eram însă un jucător bun de tenis de masă, la juniori, foarte bun. Și în lotul olimpic de hochei pe gheață. Tenisul a fost un accident pentru că orașul în care m-am născut, Brașov, în România, în munții Carpați, avea o echipă bună de tenis”.
Totul a pornit de la o ofertă banală. „Într-o zi, un tip mi-a zis: «Nu vrei pentru 25 de bani să fii copil de mingi?, că adversarul meu nu a venit». I-am răspuns: «Da, cum să nu, dar dă-mi racheta ta, că ți-o înapoiez»”. A jucat un set și de acolo totul e istorie. „Mereu am spus, ca hocheist, ca tenisman, picioarele m-au salvat. Am rămas cu chestiunea asta în cap și ca antrenor”.
Dar viața nu era doar sport. La 15-16 ani, Țiriac muncea la uzina Steagul Roșu din Brașov, unde primea învoire zilnică de patru ore pentru antrenamente. A jucat hochei la Jocurile Olimpice de la Innsbruck din 1964, iar ascensiunea în tenis a fost fulminantă, ajungând în echipa de Cupa Davis la 18 ani.
Același tupeu fantastic l-a ajutat să aducă tenisul de top la Madrid. La începutul anilor 2000, a mutat turneul de la Stuttgart în capitala Spaniei. Argumentul a fost pur economic: „Era o chestie logică, pe hârtie Parisul face un miliard pentru oraș după Roland Garros, cu hoteluri, turiști, iar Madrid, ce este madrid? Este Real Madrid de trei ori, apoi Atletico Madrid, fotbal, fotbal, fotbal, apoi baschet, handbal”. Licența turneului Mutua Madrid Open a rămas în posesia sa până în 2021, când a vândut-o gigantului IMG pentru aproximativ 390 de milioane de euro.
